Comitetul gafelor

România e țara în care vestiarele cad pe copii, iar legislația nu permite să-i oferi unui senior o indemnizație mai mare de 700 de lei pe lună. România e locul în care o pistă de bob abandonată și-ar face loc oricând în Top 20 al arenelor de sport fantomă. În România, un președinte de federație își felicită un antrenor cu mângăierea „Te execut”, iar șefii, care atârnă, de regulă, pe lângă campioni ca ciucurii de draperie, tolerează reacția cu o nonșalanță scandaloasă. Suntem singura țară cu lanț muntos (30 % din relief) din U.E. care nu a cucerit un aur olimpic iarna. Și ne umflăm în pene cu bronzul luat recent, în 1968, la Grenoble, de echipajul de bob: Panțuru – Neagoe.

Ambii sunt în viață. Locuiesc la Bușteni. Ambii au povești cu miile. Le-am ascultat la Realitatea TV, înainte de plecarea lotului. Dar, nu. Să nu credeți că cineva din forul condus de Octavian Morariu i-ar fi invitat la un eveniment în preajma JO. Sau că altcineva le-ar fi rezervat un bilet în cel mai neînsemnat rând din avionul spre Rusia. Poate că au fost percepuți drept doi bătrânei decolorați. Poate că n-au figuri comerciale. Poate că nu mai sunt updatați la noile sisteme de frânare. Dar tot ar fi pus în aplauzele sacadate și într-un gâtuit „Hai, România” toată forța lor de bunici.

Dar la JO de iarnă nu ești sigur că te-ai calificat nici dacă te-ai calificat. Alexandru Teodorescu și Radu Șovăială, componenții echipajului de sanie, erau fericiți ca niște copii într-o ciocolatorie când și-au pus în jurul gâtului medalia lor. Acreditarea. Așteptau să intre pe pistă, dar au simțit pumnalul direct în inimă când au aflat la Soci că nu vor mai concura. Poate au comis erori tehnice, cum au susținut oficialii Federației de Bob și Sanie. Sau poate că sunt prea tineri, cum pretinde Ioan Dobrescu. Poate că traseul de concurs era dificil. Dar de ce, domnilor de la federație, nu le-ați sesizat incapacitatea de a se adapta la orice pârtie înainte de lua calea Rusiei. De ce i-ați azvârlit într-un război de care erau total străini, dacă le-ați descoperit vulnerabilitatea. De ce nu sunt prea tineri, domnule Dobrescu, și alți sportivi, de la alte discipline. De ce mai există ochii de vulturi ai Comisiei Tehnice a COSR – cea care validează loturile înaintate de federații – când în lupta pentru caimac ajung copii cărora le dați cu flit? Teodorescu și Șovăială n-au plans ca niște cocoșați pe marginea pârtiei. Au încasat vestea cu demnitate și și-au găsit puterea de a merge mai departe. Au avut sau n-au mai avut sanie… Nici nu mai contează. Contează că n-au avut coloană vertebrală din carton. Zguduit afectiv, Teodorescu a scrijelit pe facebook un mesaj centrat pe ideea „nu vom mai concura din motive care nu țin de noi… vă vom spune de ce în câteva zile”. Postarea a fost ștearsă imediat. Bineînțeles, nimeni nu i-a sugerat să șteargă textul. Posibil să nu-i fi plăcut lui Mark Zuckerberg.

În timp ce doi băieți de 21 de ani au fost ținta disprețului propriilor oficiali, românca Edit Miklos (a concurat pentru România până în 2010) a încheiat pe 7 la coborâre și pe 15 la combinata alpină. La Soci a luptat pentru Ungaria, pentru că sistemul din România a împins-o spre vecini. Explicația lui Ioan Dobrescu, la ProSport Raport, a conținut și pasajul: „Vorbește puțin mai prost românește și puțin mai bine ungurește. Haideți să nu ne mai ascundem după un deget”. Indiferent de culoare sau de etnie, sportul unește, nu dezbină. Ideea se desprinde și din Cartea albă a olimpismului și din Constituția României, Legea sportului. Sportul promovează incluziunea socială! Arpad Sterbik, un handbalist maghiar născut în Serbia joacă pentru Spania. Kenyanul Wilson Kipketer a alergat pentru Danemarca. Eduardo s-a născut în Brazilia dar Croația l-a primit ca pe un prinț în primul 11. Sunt exemple de toleranță în sport. Din postura de secretar general al COSR, Dobrescu, altfel un tip extrem de priceput și de abil, nu avea voie să comită o astfel de eroare. Astfel de greșeli, coroborate cu un mediu nepropice performanței, îi pot face pe sportivii de top, fie ei schiori, gimanaste sau jucătoare de tenis de masă, să accepte propunerile unor națiuni care-și respectă cu adevărat campionii.